Refugiul

      De fiecare data cand vine vacanta, indiferent daca este mica sau mare merg impreuna cu parintii mei la tara, in satul natal al tatalui meu.
       Desi nu mai suntem asteptati de nimeni, deoarece bunicii din partea tatalui au plecat de mult la cele vesnice, tata nu poate renunta la casa parinteasca si la locurile natale, unde a crescut si a copilarit, iar amintirile il coplesesc.
        Intreaga familie este bucuroasa sa evadeze din zarva si aglomeratia orasului, refugiindu-ne de cate ori avem ocazia in acest sat linistit si parca izolat de restul civilizatiei pe malul Prutului.
        Acolo timpul capata alte dimensiuni, iar noi suntem prinsi cu atatea treburi ca aproape uitam de toate grijile pe care le avem in oras.
        Natura parca te revigoreaza, ciripitul pasarelelor, cantatul greierilor si toate minunatiile care se intampla in jur te fac sa uiti de toata oboseala de peste zi.
        Blandetea, bunatatea si intelepciunea oamenilor care au mereu rabdarea si timpul necesar sa stea de vorba cu un cunoscut si sa iti zica tot felul de povesti m-au impresionat.
        Toate acestea fac ca de fiecare data cand merg in acele locuri, timpul sa ni se para prea scurt.
        De cate ori mergem la tara, tata isi aminteste de cate o nazbatie din copilaria lui de parca ar fi fost ieri.
        Stateam intinsi pe iarba verde din livada si ne trageam sufletul la umbra, cand tata a incepu sa-mi spuna una din nazbatiile sale.
        Bunicii mei, care au fost oameni simpli isi permiteau cu greu sa-i cumpere tatei un costum de scoala, dar cu mari eforturi se achitau de indatoriri cumparandui-l.
        Pentru ca erau modesti si cu posibilatati materiale limitate pretuiau mult un lucru cumparat greu.
        Tata imi povesteste cum intr-o zi obisnuita de vara cand caldura te molesea, iar el se intorcea de la scoala impreuna cu un prieten de-al lui la fel de nazdravan, le-a trecut prin cap ca mai potrivit ar fi sa dea o fuga pana la balta sa se racoreasca cu o baie zdravana.
        Ca sa scape de gura bunicii care mereu ii gasea ceva de lucru, a aruncat ghiozdanul peste gard in curte si a fugit la scaldat imbracat cu hainele de scoala.
         Cand s-a intors acasa seara costumul de scoala era murdar si ponosit, iar bunica i-a tras o bataie buna cu matura de malai pana cand acaesta a ramas fara paie."Zburau paiele de la matura ca in urma combinei dupa treier".
         Tata a jurat ca va fi cuminte, dar a doua zi fugea iar la balta, umbla prin gradinile satenilor si manca fructe crude, iar acasa ajungea seara tarziu flamand, murdar si obosit.De multe ori nazbatiile lui erau mai nastrusnice ca cele ale lui Creanga.
          Desi cea care il batea adesea era bunica, in copilaria lui stia de frica bunicului pentru ca intr-una din serile in care tata se intorcea acasa tiptil dupa o zi de zbenguiala, bunicul il astepta pe patul din sala, iar cand a intrat pe usa si a pus mana pe el a intepenit de frica.

          In povestile sale tata isi aminteste mereu de parintii lui si de sacrificiile pe care acestia le-au facut, si isi exprima parerea de rau pentru ca i-a pierdut atat de devreme pe cand el avea doar 20 de ani si nu a apucat niciodata sa le multumeasca si nici sa-i rasplateasca cumva pentru eforturile lor si spera ca de acolo de sus ei vor intelege asta.

    
      
      
      
    

Un alt hoby nebunesc

   La începun v-am povestit despre hobby-ul meu de redactor dar nu v-am spus nimic despre pasiunea mea pentru pescuit. Pescuiesc de mic copil. Pe cei neinteresaţi de acest sport, care pe mine mă relaxează i-as sfătui să  încerce, pentru că aşa cum spune şi proverbul “încercarea moarte n-are”.

Am început ca fiecare cu un simplu băţ şi cu o plută, dar la fel ca şi tatăl meu, care prindea peşte şi cu mâna când era de vârsta mea...eu am avansat şi am început să iau aşa zisul microb al pescuitului, pasiune transmisă din generaţie în generaţie în neamul meu. Încă de la început eu am avut încredere în mine, că voi prinde peştele cel mare, pentru a mă putea şi eu  mândri că sunt un foarte bun pescar.

   Nu am încercat ceva foarte sofisticat şi costisitor. Locul în care eu şi tatăl meu pescuim, nu este populat artificial cu peşte, este un canal salbatic, unde specile de peşti nu sunt foarte numeroase: crap, şalău, ştiucă, plătică, roşioară, crap chinezesc (amur, adică cosaş), novac sau sânger care seamana foarte mult, caras, şi alte specii mai mici.
    Mai înainte v-am spus de o specie de crap chinezesc care se cheamă cosaş. Vă întrebaţi de unde îi vine numele?
    E foarte simplu, numele îi provine de la modul lui de hranire. El mănâncă numai stuf, pe care îl taie cu gura prin mai multe izbituri puternice. Nu vreau să vă ameţesc foarte mult cu pescuitul, pentru ca nu cunosc mulţi pasionaţi  iar scopul blogului este de a promova revista la care, eu sunt redactor.  Am vrut să vă spun neapărat despre pescuit,  pentru că în următoarele numere ale revistei eu voi scrie câteva articole despre pescuitului şi speciile de peşti din apele judeţului nostru.